Într-un parc din centrul oraşului Târgu Jiu , există unul din cele mai importante ansambluri artistice ce aparţin sculpturii universale, reprezentând un omagiu adus celor căzuţi în timpul primului război mondial: acestui muzeu în aer liber îi aparţin celebrele sculpturi “Poarta Sărutului” , “Masa Tăcerii” şi “Coloana Infinitului”.
Constantin Brâncuşi, figură centrală în mişcarea artistică modernă şi un pionier al abstractizării este considerat părintele sculpturii moderne.
Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă  a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avant-gardei pariziene.

Poarta Sărutului, care se află  amplasată pe aleea de la intrarea din parcul oraşului, este dăltuită din piatră poroasă, extrasă din carierele aflate în împrejurimi, fiind alcătuită din coloane groase, paralelipipedice, ce sprijină o arhitravă cu dimensiuni mai mari decât ale coloanelor, având lăţimea de 6,45m, înălţimea de 5,13m şi grosimea de 1,69m.
Pe feţele fiecărei coloane se regăseşte simbolul sărutului, două jumătăţi ale unui cerc, atât de caracteristic operei lui Brâncuşi. Arhitrava are de asemenea
încrustat acest simbol, ca un fel de filigran. In plus, tot în filigran se află incrustaţii ce aduc cu un acoperiş al porţii, ca şi când poarta ar fi acoperită cu şindrilă.
Bolta porţii are un ornament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar mai sus, pe trei linii orizontale, întâlnim continuarea unor forme ovale identice, de parca ar fi conturul feţei şi al umerilor.
Masa Tăcerii , este lucrată în calcar şi iniţial, cele 12 scaune erau mult mai apropiate de masă şi dispuse două câte două. Masa reprezintă masa dinaintea confruntării cu bătălia la care urmează să participe combatanţii. Timpul este dispus in clepsidrele-scaune care-l măsoară. Totul decurge in tăcere.
Coloana Infinitului  a fost dedicată Eroilor  Români din Primul război mondial căzuţi în 1916 în luptele de pe malul Jiului.Denumirea ei originală a fost Coloana recunoştinţei fără sfârşit .

Vă invităm  să  redescoperiţi  România!

Amintirea lui se păstrează  atât în tradiţia orală legată de Mănăstirea Prislop, cât şi într-o cronică anonimă în versuri compusă de localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop”, scrisă în secolele XVII-XVIII.

După aceste izvoare orale şi scrise, Cuviosul Ioan, localnic din satul Silvaşul de Sus intră în obştea Mănăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru mai sus de mănăstire, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstrează şi astăzi şi este cunoscută în partea locului cu numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Credincioşii aveau mare evlavie către el şi multă încredere în rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viaţă şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul.

În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în „casa sfântului”, pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!

Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se roagă pentru mântuirea tuturor.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat  în  iunie, 1992 şi se prăznuieşte la 13 septembrie în aceiaşi zi cu Sfântul Sfinţit Mucenic Corneliu Sutaşul.

Pelerinaj binecuvântat!

Părintele Vasile Cristian

Simbol al unităţii naţionale a românilor,a fost construită între anii 1921-1922,aici având loc în 1922 încoronarea  regelui Ferdinand  şi a reginei Maria.
Reprezintă continuarea aşezământului mitropolitan bălgrădean distrus de habsburgi între 1713-1714 care includea  şi o biserică de zid ridicată de Mihai Viteazul în 1597.
Complexul este alcătuit din catedrală şi corpurile aferente, reprezentând o sinteză de elemente arhitectonice şi decorative din timpul domnitorilor munteni Matei Basarab şi Sfântul Constantin Brâncoveanu.

Picture în frescă a fost realizată de Costin Petrescu.În pronaos sunt portretele  domnitorului Mihai Viteazul şi al Doamnei Stanca iar în naos portretele regelui Ferdinand şi al reginei Maria.Catedrala este înconjurată de o incintă dreptunghiulară având două pavilioane mari în partea de est şi două pavilioane în partea de vest ,înglobând clopotniţa înaltă de 58 de metri.Pavilioanele sunt legate prin galerii susţinute de coloane şi arcade duble.

Pelerinaj binecuvântat!

Părintele Vasile Cristian

În anul 1326, Nicula era o pădure, în care s-a nevoit pustnicul ortodox Nicolae, cel care împrumută numele său pădurii, satului şi mănăstirii. Prima mărturie istorică ce atestă aşezarea monahală este legată de prezenţa unei biserici de lemn, stil maramureşan, cu hramul „Sfânta Treime”, datată 1552. Între 1712-1714 biserica se reînnoieşte, dar va cădea pradă unui incendiu în 1973, fiind înlocuită cu o biserică de lemn, datând din secolul XVII, strămutată aici din cătunul Năsal – Fânaţe.

La 1659 este nu numai chinovie monahală, ci şi şcoală „împărătească” unde învăţau copiii din satele dimprejurul mânăstirii, călugărilor revenindu-le şi misiunea de dascăli.

Începând cu 15 februarie 1699, Nicula iese din anonimat, devenind unul dintre celebrele locuri alese de Maica Domnului. Icoana ei, pictată de preotul ortodox Luca din Iclod în anul 1681, avea să plângă timp de 26 de zile, ca o prevestire a tristelor evenimente ce vor avea loc în jurul anului 1700, atât pentru viaţa monahală, cât mai ales pentru întreaga Ortodoxie românească din Transilvania. Din acest moment Maica Domnului va deveni nădejdea izbăvirii din robie, boli şi nevoi, credincioşii obişnuindu-se a veni în pelerinaj, an de an, pe jos, cu prapuri, cântând: „Am venit Măicuţă să ne mai vedem, să-ţi spunem necazul care-l mai avem!”

Plângerea icoanei va da naştere picturii pe sticlă, meşteşug călugăresc învăţat şi de săteni, Nicula devenind astfel prima şcoală de acest fel din ţara noastră. Această tradiţie este păstrată şi astăzi cu sfinţenie de către monahi, adăugând şi pe cea a picturii bizantine pe lemn.

Biserica de zid s-a construit în perioada 1875-1879-1905, iar pictura interioară s-a realizat în tempera de prof. Vasile Pascu în 1961. Iconostasul care o împodobeşte este sculptat în lemn de tei de Samuil Keresteşiu din Tăşnad la 1938 şi are în centru Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Prin forma sa solară, iconostasul este unicat şi de o rară frumuseţe.

Stăreţia a fost construită între 1978 – 1989. Ea adăposteşte un paraclis cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” şi o importantă colecţie de icoane vechi, pictate pe sticlă şi pe lemn, precum şi o colecţie de cărţi vechi de cult printre care şi „Cazania” mitropolitului Varlaam, tipărită în anul 1643.

Anul 2001 marchează istoric Mânăstirea Nicula prin intervenţia vrednicului de pomenire Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, care rectitoreşte aşezământul monahal, reorganizându-l urbanistic şi împreună cu obştea călugărească, demarând construcţia de noi edificii: Biserică, Casă de creaţie, Centru de studii patristice, Corp administrativ, Arhondaric şi Clopotniţă.

Pelerinaj binecuvântat!

Părintele Vasile Cristian

Mănăstirea s-a constituit pe vechea vatră a satului Lăpuş,fiind  atestată documentar din anul 1315,când satul s-a mutat pe locul unde dăinuie astăzi, pe locul iniţial rămânând biserica de lemn şi câteva case vechi.
Fiind un loc izolat cu timpul s-au adunat aici un grup de călugări care au trăit o înaltă viaţă duhovnicească până în 1761-1762 când Ardealul a fost prigonit nedorind trecerea la catolicism. Mănăstirea Lăpuş a fost distrusă iar vieţuitorii izgoniţi.Şapte dintre ei,originari din Ţara Lăpuşului împotivindu-se au fost împuşcaţi.
Pe locul sfinţit cu sânge de martiri,din inspiraţie divină la 1 octombrie 1993,Preasfinţitul Justinian Chira, Episcopul Maramureşului pune piatra de temelie a noii biserici cu hramul Naşterea Maicii Domnului.
La 10 noiembrie 1995 la insistenţa Preasfinţitului Iustin Sigheteanu au venit două maici de la mănăstirea Gai pentru a întemeia o viaţă monahală.Ele sunt două surori
originare din Maramureş ,monahia Maria Magdalena Drăguş şi monahia Iustina Drăguş.
În prezent obştea numără 14 vieţuitoare care împreună cu părintele arhimandrit Serafim Man îngrijesc de Biserica în stil maramureşean,Casa monahală,Casa cu paraclis cu hramul Sfinţii Români.
Mulţumim Preacuvioasei Maici  Maria Magdalena  Stareţa  Sfintei Mănăstiri pentru susţinerea Proiectului România Creştină iniţiat de Asociaţia Faptele Credinţei.
Vă invităm şi pe Dumneavoastră să vă îndreptaţi paşii spre acest lăcaş de reculegere duhovnicească şi spiritualitate românească.
Pelerinaj binecuvântat!
Părintele Vasile Cristian

Începuturile mănăstirii sunt legate de persoana preotului ortodox român Nicolae Gherman (1877-1959), paroh  în satul de la poalele Dealului Viei – Rohia, deal pe care se găseşte aşezată mănăstirea.
Preotul ctitor a zidit mănăstirea în memoria fiicei sale, copila Anuţa, pe care a pierdut-o, fiind chemata la Domnul în noiembrie 1922, la vârsta de numai 10 anişori. Această fetiţa s-a facut un binevestitor al voii Domnului căci, nopţi de-a rândul, copila îi apărea în vis tatălui ei, rugându-l să construiască, o casă Maicii Domnului” în Dealul Viei din hotarul Rohiei. La început îndureratul părinte tăinuia în inima sa visele, pâna când, într-o zi o femeie credinciosă, Floarea lui Ilie, a venit la el şi i-a spus : „Părinte de ce nu asculţi glasul lui Dumnezeu, care-ţi porunceşte prin copila Anuţa, să faci casă Maicii Domnului în Dealul Viei ?” Nedumerit parintele o întreabă – „ce casă să fac Maicii Domnului ?” la care femeia i-a raspuns – „Mănăstire să faci, parinte !” în acel moment părintele Nicolae şi-a dat seama că este vorba de o hotărâre divinăşi, cuprins de o linişte sufletească, s-a hotărât să construiască o mănăstire în amintirea copilei sale şi pentru mângâierea credincioşilor din aceste părţi. Sprijinit de consătenii săi, parintele hotărăşte ridicarea Sfintei Mănăstiri într-o poiană numită „la stejarul lui Pintea” unde, potrivit obiceiului a fost înfiptă o cruce. Peste câteva zile, însă, constată uimiţi că crucea pe care o aşezaseră în poiană nu mai era la locul ei, ci se afla în altă parte, tocmai pe pintenul dealului pe o stânca. Bănuind că o mână răuvoitoare a săvârşit această mutare, crucea a fost adusă şi aşezată la locul ei iar un credincios, pe nume Alexandru Pop, a rămas de pază peste noapte. Seara târziu când a început să ningă credinciosul s-a întors acasa. A doua zi, de dimineaţă, când a ajuns acolo, deşi nu era nici o urmă pe zăpada proaspăt căzută, crucea nu era la locul ei ci a fost din nou gasită pe locul unde se află actuala biserică a mănăstirii. Cu toţii au considerat că acesta nu poate fi decât un semn revelat prin care s-a arătat locul unde să fie construită biserica sfintei mănăstiri.
Lucrările pentru ridicarea bisericii au început în anul 1923. După multe greutăţi, cu sacrificii mari şi ajutat de entuziasmul şi braţele sutelor de credincioşi, s-a reuşit ca în timp de doi ani să fie ridicată o biserică modestă şi o casă monahală.
Mănăstirea a fost sfinţită abia în 1926, de către vrednicul de pomenire episcopul Nicolae Ivan al Clujului, la 15 august, de sarbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a devenit hramul mănăstirii. Astfel a luat fiinţă „primul aşezământ de acest feliu” în Ardealul alipit. Multă vreme, aşezământul a rămas la stadiul de schit, neputându-se dezvolta din cauza accesului foarte greu. Mănăstirea s-a putut dezvolta dupa 1965 şi mai ales 1970, când s-a introdus curentul electric şi s-a amenajat drumul de acces. Râvna şi dăruirea unor stareţi cu reală vocaţie a îmbogăţit patrimoniul mănăstirii Rohia, patrimoniu care astăzi se compune din urmatoarele valori : „Casa de Stejar” (1965), „Casa Stareţiei” (1969-1972), „Casa cu Paraclis” (1973-1975), „Casa Poetului” (1977-1979), „Altarul de vara” (1980-1983), „Poarta maramureşană” de la intrare în incintă mănăstirii (1988), „Casa Alba” (1988-1992), „Poarta din sat” (1999 – 2001), „Colţul maramureşan” compus dintr-o casă şi o biserică de lemn (2001).
Pelerinaj binecuvântat!
Părintele Vasile Cristian

Cimitirul Vesel este un cimitir din localitatea Săpânţa, judeţul Maramureş, faimos pentru crucile mormintelor  viu colorate, picturile naive reprezentând scene din viaţa şi ocupaţia persoanelor înhumate.
Pe unele cruci există chiar versuri în care sunt amintite, deseori cu nuanţe umoristice, persoanele respective.
Ineditul acestui cimitir este diferenţierea faţă de majoritatea culturilor popoarelor, care consideră moartea ca un eveniment foarte solemn. Uneori, cultura aparte a acestui cimitir a fost pusă în legătură cu cultura dacilor, a căror filosofie era bazată pe nemurire şi pe consideraţia că moartea era un motiv de bucurie, persoana respectivă ajungând într-o altă viaţă, mai bună.
Cimitirul îşi are originea în câteva cruci sculptate de Stan Ioan Pătraş. Astfel, în 1935, Pătraş a sculptat primul epitaf, iar din anii 1960 încoace, întreg cimitirul a fost populat cu circa 800 astfel de cruci, sculptate din lemn de stejar, devenind un muzeu în aer liber de natură unică şi o atracţie turistică.
Prin specificul său acest cimitir face parte din patrimoniul cultural universal, aflându-se sub egida UNESCO, iar la Simpozionul Monumentelor Funerare, care s-a ţinut în Statele Unite ale Americii în 1998, a fost clasat primul în Europa şi al doilea din lume după cel din Valea Regilor, din Egipt.
Vă invităm să redescoperiţi România!

Mănăstirea Săpânţa-Peri este amplasată pe malul românesc al Tisei, în Parcul Dendrologic Livada, din vecinătatea localităţii Săpânţa fiind construită în amintirea vechii mănăstiri Peri, distrusă în anul 1761 de către trupele generalului Bukow, din cauză că românii refuzau să treacă la catolicism. Vechiul amplasament este pe malul ucrainean al Tisei, teritoriu ce a revenit Ucrainei în urma celui de-al doilea război mondial.
În acest loc a existat o sihăstrie de pe vremea voievozilor Drăgoşeşti. Voievozii Balcu şi Drag, nepoţii lui Dragoş, au dăruit mănăstirii terenuri întinse şi au ridicat o biserică din piatră. În 13 august 1391 printr-o Diplomă  a patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolului, mănăstirea a fost ridicată la rangul de Stavropighie Patriarhală, cu drept de jurisdicţie asupra bisericilor din opt ţinuturi.
Din această dată sediul central al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului a fost timp de 312 ani (cu mici intermitenţe) la Mănăstirea Peri.
Lăcaşul de cult a fost reşedinţa multor episcopi între care şi Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, întemniţat în cetatea Hust, eliberat în 1705, revenit ca Episcop al Maramuresului după ani de temniţă grea sub habsburgi, ca pilduitor apărător al Ortodoxiei, prăznuit pe 24 aprilie.
Aici a funcţionat o şcoală de caligrafie, unde s-au tradus şi copiat în limba română pentru prima dată Psaltirea, Evanghelia, Legenda Duminicii, Codicele Voroneţian şi Faptele Apostolilor.
Construcţia actualei biserici cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail ,ctitorie a familiei Carmen şi Grigore Adamescu , a fost începută în anul 1996, la iniţiativa părintelui paroh Grigore Luţai din Săpânţa , fiind realizată de meşterii lemnari îndrumaţi de Ioan Ştiopei, zis Buga din Bârsana, după planurile arhitectului Dorel Cordoş. Clădirea este tipică bisericilor maramureşene din lemn, dar are câteva caracteristici: pridvor în formă pentagonală, demisol şi un etaj în trei trepte.
Biserica are o înălţime de 78 de metri , fiind cea mai înaltă biserică din lemn şi se termină cu o cruce înaltă de 7 metri, ce are o greutate de 400 kilograme.
Manăstirea Săpânţa-Peri  este un simbol al dârzeniei şi credinţei în Dumnezeu a locuitorilor acestui ţinut străvechi.
Pelerinaj binecuvântat!
Părintele Vasile Cristian

Muzeul Memorial Sighet se doreşte a fi o instituţie vie, în permanentă schimbare. În fiecare an au fost amenajate, tematic şi cronologic, cea mai mare parte din fostele celule ale închisorii.
În cele trei nivele ale muzeului sunt prezentate teme şi aspecte importante din istoria României de la 1945 până la evenimentele din 1989.
Vizitarea muzeului  începe cu o sală de informare, de unde se pătrunde în terifiantul celular, dispus pe trei nivele in jurul unui gol central. Aici vă sunt prezentate la nivelul parterului: Alegerile din 1946, Celula în care a murit Iuliu Maniu, Distrugerea partidelor politice, Represiunea asupra Bisericii, Securitatea între 1948-1989, Colectivizarea, Monarhie versus comunism, Anul 1948 – Sovietizarea României, o cronologie a ţărilor din Europa de est (1945-1989).
La etajul I se afla celula de pedeapsă neagră – o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc – “vara era un cuptor iar iarna un frigider, mâncarea era redusă la minimum, nu se permitea nici un contact cu nimeni” (Ioan Ploscaru). Tot la acest nivel întâlnim: Sala demnitarilor, Distrugerea Academiei Române, Represiuni etnice şi religioase, Deportarea în Bărăgan, Anul 1956 – Mişcări studenţeşti din Romania, Femei în închisoare sau Viaţa intelectuală.
La etajul al II-lea găsim celula in care a murit Gheorghe I. Brătianu, Mişcările sociale din Valea Jiului şi Braşov, “Epoca de Aur” sau comunismul kitsch, oponenţi şi dizidenţi în deceniile ’8 – ’9, Sala demolărilor sau Lotul Vişovan.
De asemenea există două expoziţii permanente, dedicate celor doi reprezentanţi de seamă ai partidelor democratice – Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu.
În curţile interioare putem contempla ansamblul statuar “Cortegiul sacrificaţilor”, opera sculptorului Aurel Vlad, Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, realizat dupa proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care are inscripţionat pe zidurile laterale peste 8000 de nume a celor decedaţi  în inchisorile şi lagărele de muncă din perioada comunistă.
La Cimitirul Săracilor de la marginea Sighetului, unde au fost aruncaţi în gropi anonime câteva zeci de morţi din închisoare  s-a imaginat un ansamblu peisager (conturul Ţarii decupat dintr-un amfiteatru de conifere).
Să ne aducem aminte de cei care s-au jertfit pentru noi şi pentru libertatea noastră şi să aprindem o lumânare în memoria lor.

Obşte de  maici
Hram :Soborul Sfinţilor Apostoli
Localizare: Localitatea  Bârsana , judeţul  Maramureş
Foto : Da

În depresiunea intramontană a Maramureşului de pe Valea Izei, Bârsana este printre cele mai vechi localităţi. Aici trăiesc meşteri vestiţi care au dus faima locului în ţară şi în lume cum este celebrul cioplitor Toader Bârsan. Mare parte din locuitorii satului se numesc Bârsan, fapt ce atestă că această aşezare străveche din ţinutul stăpânit de cneazul Stan Bârsan a crescut în jurul unei familii întemeietoare de pe vremea cetăţilor dacice descoperite în zonă. Ridicătura de pământ proeminenta (Măgura) din mijlocul satului, numită de localnici Cetatea, ar fi fost o cetate de apărare a dacilor liberi. Primele mărturii scrise care atestă existenţa satului, datează din anii 1326 şi 1360 în care este menţinută şi viaţa religioasă creştină, înfloritoare pe aceste meleaguri. În volumul I, Diplome Maramureşene din secolele XIV-XV, adunate şi comentate de Ioan Mihalyi din Apsa, în diploma din 25 iulie 1390 se pomeneşte de Mănăstirea Bârsana, iar în comentariul la această diplomă, pagina 108, avem informaţia că în această mănăstire a avut rezidenţa cel din urmă episcop  maramureşean, Gavril Ştefanea, localnic de origine. Mănăstirea a fost părăsită de călugări pe la 1739 din cauza uniaţiei. Ei au plecat cu dosarele şi arhiva la Mănăstirea Neamţului.

A funcţionat în continuare ca schit al marii mănăstiri Peri, din ţinutul maramureşean de peste Tisa, stăpânit în prezent de Ucraina. Schitul a existat pe locul numit de localnici Parul Călugărului, dar la o dată necunoscută şi nici din ce motive a fost mutat pe locul numit Podurile mănăstirii, loc aflat la intrarea în Bârsana, pe dreapta, când se vine din satul Strâmtura, unde în prezent funcţionează actualul complex mănăstiresc. Ca să nu fie profanată şi jefuită de răufăcători, biserica schitului a fost mutată de preotul de atunci, ajutat de credincioşi, în centrul satului Bârsana, pe dealul Jdirului, unde se găseşte şi azi, aşa cum am arătat şi în introducere. La data mutării, în 1806, s-a făcut şi renovarea bisericii. Acest locaş de închinăciune, cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului, care n-a servit niciodată ca biserică parohială, ar fi după toate probabilităţile biserica mănăstirii, pomenită în actul din 1390. Biserica din lemn de stejar se impune prin valoarea istorică, atestând vechimea şi continuarea credinţei în aceste locuri, şi artistică, prin stilul maramureşean şi pictura aplicată direct pe lemn în 1806, de pictorii Toader Hodor din Vişeul de Mijloc şi Plohod din Dragomireşti – Maramureş.De o mare valoare este şi colecţia cu icoane de lemn, pictură realizată tot de Toader Hodor.
Proiectul Mănăstirii Soborul Sfinţilor 12 Apostoli  a fost gândit ca un ansamblu  elaborat de arhitectul Dorel Cordoş care se va dezvolta în timp şi spaţiu în funcţie de posibilităţile financiare  ale localnicilor şi de nevoile spirituale ale obştii monahale.
Proiectul cuprinde următoarele obiective :
Biserica în stil maramureşean foarte spaţioasă, fiind printre cele mai mari biserici de lemn din Europa având 33 m lungime, 18,30 m lăţime şi o înălţime de 57 m., Altarul de vară,Aghiasmatarul, Stăreţia, Casa voievodală, Casa maicilor, Casa artistului, Arhondaricul,Praznicarul cu trapeză, Muzeul de icoane şi carte veche,Turnul clopotniţă, Poarta maramureşeană, Monumentul funerar,drumul de acces,troiţe, lac, pod peste lac, alei care duc la diferite obiective, parcare .

Pelerinaj binecuvântat!
Părintele Vasile Cristian