Mănăstirea Săpânţa-Peri este amplasată pe malul românesc al Tisei, în Parcul Dendrologic Livada, din vecinătatea localităţii Săpânţa fiind construită în amintirea vechii mănăstiri Peri, distrusă în anul 1761 de către trupele generalului Bukow, din cauză că românii refuzau să treacă la catolicism. Vechiul amplasament este pe malul ucrainean al Tisei, teritoriu ce a revenit Ucrainei în urma celui de-al doilea război mondial.
În acest loc a existat o sihăstrie de pe vremea voievozilor Drăgoşeşti. Voievozii Balcu şi Drag, nepoţii lui Dragoş, au dăruit mănăstirii terenuri întinse şi au ridicat o biserică din piatră. În 13 august 1391 printr-o Diplomă  a patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolului, mănăstirea a fost ridicată la rangul de Stavropighie Patriarhală, cu drept de jurisdicţie asupra bisericilor din opt ţinuturi.
Din această dată sediul central al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului a fost timp de 312 ani (cu mici intermitenţe) la Mănăstirea Peri.
Lăcaşul de cult a fost reşedinţa multor episcopi între care şi Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, întemniţat în cetatea Hust, eliberat în 1705, revenit ca Episcop al Maramuresului după ani de temniţă grea sub habsburgi, ca pilduitor apărător al Ortodoxiei, prăznuit pe 24 aprilie.
Aici a funcţionat o şcoală de caligrafie, unde s-au tradus şi copiat în limba română pentru prima dată Psaltirea, Evanghelia, Legenda Duminicii, Codicele Voroneţian şi Faptele Apostolilor.
Construcţia actualei biserici cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail ,ctitorie a familiei Carmen şi Grigore Adamescu , a fost începută în anul 1996, la iniţiativa părintelui paroh Grigore Luţai din Săpânţa , fiind realizată de meşterii lemnari îndrumaţi de Ioan Ştiopei, zis Buga din Bârsana, după planurile arhitectului Dorel Cordoş. Clădirea este tipică bisericilor maramureşene din lemn, dar are câteva caracteristici: pridvor în formă pentagonală, demisol şi un etaj în trei trepte.
Biserica are o înălţime de 78 de metri , fiind cea mai înaltă biserică din lemn şi se termină cu o cruce înaltă de 7 metri, ce are o greutate de 400 kilograme.
Manăstirea Săpânţa-Peri  este un simbol al dârzeniei şi credinţei în Dumnezeu a locuitorilor acestui ţinut străvechi.
Pelerinaj binecuvântat!
Părintele Vasile Cristian

Obşte de  maici
Hram :Soborul Sfinţilor Apostoli
Localizare: Localitatea  Bârsana , judeţul  Maramureş
Foto : Da

În depresiunea intramontană a Maramureşului de pe Valea Izei, Bârsana este printre cele mai vechi localităţi. Aici trăiesc meşteri vestiţi care au dus faima locului în ţară şi în lume cum este celebrul cioplitor Toader Bârsan. Mare parte din locuitorii satului se numesc Bârsan, fapt ce atestă că această aşezare străveche din ţinutul stăpânit de cneazul Stan Bârsan a crescut în jurul unei familii întemeietoare de pe vremea cetăţilor dacice descoperite în zonă. Ridicătura de pământ proeminenta (Măgura) din mijlocul satului, numită de localnici Cetatea, ar fi fost o cetate de apărare a dacilor liberi. Primele mărturii scrise care atestă existenţa satului, datează din anii 1326 şi 1360 în care este menţinută şi viaţa religioasă creştină, înfloritoare pe aceste meleaguri. În volumul I, Diplome Maramureşene din secolele XIV-XV, adunate şi comentate de Ioan Mihalyi din Apsa, în diploma din 25 iulie 1390 se pomeneşte de Mănăstirea Bârsana, iar în comentariul la această diplomă, pagina 108, avem informaţia că în această mănăstire a avut rezidenţa cel din urmă episcop  maramureşean, Gavril Ştefanea, localnic de origine. Mănăstirea a fost părăsită de călugări pe la 1739 din cauza uniaţiei. Ei au plecat cu dosarele şi arhiva la Mănăstirea Neamţului.

A funcţionat în continuare ca schit al marii mănăstiri Peri, din ţinutul maramureşean de peste Tisa, stăpânit în prezent de Ucraina. Schitul a existat pe locul numit de localnici Parul Călugărului, dar la o dată necunoscută şi nici din ce motive a fost mutat pe locul numit Podurile mănăstirii, loc aflat la intrarea în Bârsana, pe dreapta, când se vine din satul Strâmtura, unde în prezent funcţionează actualul complex mănăstiresc. Ca să nu fie profanată şi jefuită de răufăcători, biserica schitului a fost mutată de preotul de atunci, ajutat de credincioşi, în centrul satului Bârsana, pe dealul Jdirului, unde se găseşte şi azi, aşa cum am arătat şi în introducere. La data mutării, în 1806, s-a făcut şi renovarea bisericii. Acest locaş de închinăciune, cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului, care n-a servit niciodată ca biserică parohială, ar fi după toate probabilităţile biserica mănăstirii, pomenită în actul din 1390. Biserica din lemn de stejar se impune prin valoarea istorică, atestând vechimea şi continuarea credinţei în aceste locuri, şi artistică, prin stilul maramureşean şi pictura aplicată direct pe lemn în 1806, de pictorii Toader Hodor din Vişeul de Mijloc şi Plohod din Dragomireşti – Maramureş.De o mare valoare este şi colecţia cu icoane de lemn, pictură realizată tot de Toader Hodor.
Proiectul Mănăstirii Soborul Sfinţilor 12 Apostoli  a fost gândit ca un ansamblu  elaborat de arhitectul Dorel Cordoş care se va dezvolta în timp şi spaţiu în funcţie de posibilităţile financiare  ale localnicilor şi de nevoile spirituale ale obştii monahale.
Proiectul cuprinde următoarele obiective :
Biserica în stil maramureşean foarte spaţioasă, fiind printre cele mai mari biserici de lemn din Europa având 33 m lungime, 18,30 m lăţime şi o înălţime de 57 m., Altarul de vară,Aghiasmatarul, Stăreţia, Casa voievodală, Casa maicilor, Casa artistului, Arhondaricul,Praznicarul cu trapeză, Muzeul de icoane şi carte veche,Turnul clopotniţă, Poarta maramureşeană, Monumentul funerar,drumul de acces,troiţe, lac, pod peste lac, alei care duc la diferite obiective, parcare .

Pelerinaj binecuvântat!
Părintele Vasile Cristian

Cele mai vechi mărturii  despre Mănăstirea  Dragomireşti datează din  secolul al XVII-lea fiind distrusă  în 1875.
Monahul Pimen Moldovan în  anul 1926 reînfiinţează Mănăstirea Dragomireşti  în locul numit Valea Prihodiştei.Obştea a fost format din monahi care făceau misiune ortodoxă pe Valea Izei.A fost distrusă în totalitate printr-un incendiu în anul 1949.În cenuşă s-a găsit o icoană din lemn a Maicii Domnului  având  ca particularitate piciorul stâng al Mântuitorului în formă de palmă.
Preotul Nuţu Codrea, paroh în Dragomireşti a ridicat o bisericuţă din lemn în anul 1957 în locul numit Arinii Runcului situat  între localităţile Dragomireşti şi Săliştea de Sus unde slujea ocazional strămutând  şi  Icoana făcătoare de minuni.
În anul 1990  protosinghelul  Sofronie Perţa venind de la mănăstirea Sfântul Ilie Topliţa redeschide sfântul locaş reînnodând firul vieţii călugăreşti de pe această  vatră monahală.
Vă adresăm  îndemn la dragoste  şi dărnicie faţă de noua biserică ce urmează să se ridice la Sfânta Mănăstire Dragomireşti.
Pelerinaj binecuvântat!
Părintele Vasile Cristian

Amplasată la patru kilometri vest de oraşul Sighişoara, mănăstirea ce poartă hramul ,,Sfântul Mare MucenicDimitrie” se înscrie în categoria aşezămintelor de rugăciune recent ridicate. Dorinţa credincioşilor din zonă de a avea o mănăstire, osteneala vieţuitorilor ei, implicarea protopopului Ioan Boian şi sprijinul venit din diferite părţi a făcut posibilă ridicarea acestei frumoase mănăstiri.
Lucrările privind înfiinţarea vetrei monahale de la Sighişoara au fost demarate în 1997, cu binecuvântarea  Arhiepiscopiei  de Alba-Iulia. Primul vieţuitor al mănăstirii a fost fratele Zaharia Boitoş, venit de la mănăstirea Frăsinei Nu la mult timp de la demararea lucrărilor a venit de la mănăstirea Lupşa (judeţul Alba) protosinghelul Ghelasie Ţepeş, însoţit de ieromonahul Emanuel, rasoforul Ioil, rasoforul Irineu şi fratele Simion. 
La 26 octombrie 1997, în prezenţa Î.P.S. Andrei a fost săvârşită slujba de sfinţire a pietrei de temelie a bisericii, amenajându-se imediat un paraclis la demisolul lăcaşului de cult, necesar pentru oficierea slujbelor. Între 1999 şi 2002 s-a finalizat biserica şi a fost ridicat corpul de chilii, arhondaricul , trapeza şi clopotniţa  amplasată în partea de nord-est a complexului monahal, pe sub care se face accesul în incintă.
Pictura mănăstirii în tehnică fresco a fost executată de Constantin Bumbu şi fiii săi, toţi din Dej, iar mozaicul este opera lui Cristian Ţighir din Timişoara.
Pelerinaj binecuvântat!
Părintele  Vasile Cristian

Obşte de călugări
Hram : Înălţarea Sfintei Cruci ,Buna Vestire, Adormirea  Maicii Domnului
Localizare: Strada  Palanca, nr.24, Buşteni, judeţul Prahova
Foto : Da

Sfânta Mănăstire Caraiman stă mărturie credinţei creştine la poalele Munţilor Bucegi, în staţiunea Buşteni. Începuturile mânăstirii datează din anul 1996 şi se leagă de ctitorul ei, părintele ieromonah Gherontie Puiu, ce a ridicat acest lăcaş de cult în cinstea Maicii Domnului.
Povestea  părintelui  este impresionantă şi inspiratoare. Tânărul Gheorghe a păşit pe calea călugăriei, mai întâi la Mănăstirea Neamţ, unde a devenit Gherontie.
A stat aici până în 1959, când a venit decretul de evacuare a lăcaşurilor mănăstireşti. “Într-o zi cenuşie, au sosit câteva maşini cu miliţieni şi ne-au luat pe sus, povesteşte părintele. La plecare, stareţul ne-a binecuvântat. Am fost purtaţi toată noaptea pe drumuri, iar in zorii zilei următoare am ajuns la Iaşi, unde ne-au băgat în nişte barăci, la o fabrică de ţesături. Ne-au tuns bărbile şi pletele, ne-au dat straie muncitoreşti şi ne-au zis să nu mai vorbim decât cu tovarăşe. Era un fel de lagăr de muncă, unde am stat vreo 3 săptămâni. Într-o noapte mi-am pus în gând să fug”. Pe drum, Gherontie s-a întalnit cu 2 miliţieni care l-au dus la arest, obligându-l să semneze proces verbal că ar fi încercat să-i ucidă. Acuzat de tentativă de evadare şi agresarea organelor de miliţie, e condamnat la 15 ani de muncă silnică in lagărul de la Periprava.
Întâmplător, deţinutul e dat pe mâna unui brigadier-şef pe care îl recunoaşte ca fiind fost preot la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi. Acesta îl ajută să evadeze, trimiţându-l la Tulcea pentru descărcarea unor şlepuri. “In timp ce mă aflam pe o stradă destul de populată, mi s-a părut că o văd pe Maicuţa Domnului pe trotuarul celălalt. I-am auzit glasul clar in ureche: Pleci chiar în clipa asta, traversezi strada şi te urci in camion!”

Într-adevar, o maşina a oprit fără să-i fac vreun semn. Unde să te las? – m-a întrebat şoferul. Pe drum! – i-am raspuns”. Aşa a ajuns Gherontie la Timişul de Sus. De acolo, a urcat pe platoul Bucegilor şi, dupa 2 zile de mers, a descoperit o peştera bine ascunsă, intre Claia Mica şi cea Mare. Aici avea să traiasca 10 ani  ca un ascet: mănâncă rădăcini de copaci, fructe şi seminţe, se îmbracă cu zdrenţe şi se roagă neîncetat, jurându-i Maicii Domnului că va construi o mănăstire cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci“.
După 1989, a  revenit la Mănăstirea Neamţ, apoi a slujit la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi. Aici a făcut un atac cerebral, ce l-a lăsat într-o semi-paralizie. Întors la Sinaia pentru recuperare, părintele a avut din nou visul cu Fecioara Maria, care-i cerea să-și respecte jurământul și să construiască mânăstirea promisă. Cuvintele Ei au fost: „Trezește-te că nu ești bolnav. Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea cruce. Acolo să faci mânăstirea”. După lungi căutări a găsit locul  pentru ridicarea Mănăstirii Caraiman, loc ce era exact cum îi spusese Maica Domnului în vis. Astfel a început ridicarea unui aghiazmatar  în jurul unui brad doborât de vijelie și a unei biserici de lemn.
În ultimii ani  cu Înalta Binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh  Daniel s-a înălţat biserica de zid şi un impunător corp de chilii.

Pelerinaj  binecuvântat!
Părintele Vasile Cristian

În sec. al XVI-lea existau în preajma Ceahlăului numeroase sihăstrii, printre care şi Sihăstria de la Călugăreni. Aici, într-o noapte de septembrie a anului 1538,  Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare, alungat de pe tron de către turci şi trădat de boieri, a întalnit nişte sihastri, care  l-au “omenit creştineşte”, l-au binecuvântat şi i-au spus că va ajunge din nou domn al Moldovei.

După ce se va întoarce în a doua sa domnie (1541-1546), Petru Rareş va construi pentru binefăcătorii săi de la “Sihăstria Călugarilor” o biserică din lemn, cu hramul “Buna Vestire”, ce a dăinuit peste trei secole, până în preajma reformei lui Cuza, când ultimii calugări se retrag la Mănăstirea Neamt, iar biserica este coborată din munte şi asezată în satul Largu, funcţionând  ca biserică de parohie.

Tot în această zonă şi-au găsit refugiul mulţi români ortodocşi din Ardeal, care erau persecutaţi de grupările radicale catolice şi protestante din imperiul Habsburgic. În secolul al XVII-lea, sate întregi , in frunte cu preoţii lor, vor trece munţii în Moldova pentru a scăpa de persecuţiile religioase. Aici îşi vor construi biserici, ducându-şi mai departe viaţa  impreună cu fraţii moldoveni. Aşa este cazul bisericii din satul Petru Voda construită pe la 1780 de către călugarul Mitrofan.

Având în vedere această intensă viaţă duhovnicească ce s-a trăit pe aceste locuri de-a lungul istoriei, Părintele Arhimandrit  Iustin Parvu a înfiinţat aici o mănăstire. Piatra de temelie a fost pusă in ziua de 4 mai 1991 de către Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop vicar al Arhiepiescopiei Iaşilor, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Astfel, cu ajutorul locuitorilor din satele învecinate, a fost ridicată biserica din lemn de brad pe fundaţie de beton de către meşterii populari din zonă. Planul Bisericii este treflat, cu două abside laterale. Acoperişul urmeaza stilul moldovenesc al bisericilor ştefaniene, cu streaşina largă şi cu partea din spate alungită în semicerc. Pereţii interiori şi exteriori au fost împodobiţi  de către pictorul Mihai Gabor din Negresti – Neamţ, în tehnica “fresco”. Catapeteasma a fost sculptată în lemn de stejar şi apoi aurită.
În cimitirul mănăstirii se află mormântul părintelui  profesor  Gheorghe Calciu Dumitreasa.
Pelerinaj binecuvântat!
Părintele  Vasile Cristian

Mănăstirea Nămăieşti se află într-o zonă cu străvechi urme istorice şi de un pitoresc deosebit, ascunsă într-o stâncă, la altitudinea de 765 m.
Nu se cunosc date exacte privind întemeierea schitului, dar legende transmise oral, din moşi-strămoşi, în satul Nămăieşti pomenesc şi numele domnitorului Negru Vodă, acelaşi cu cel care a poruncit construirea mânăstirii din balada Meşterul Manole (Curtea de Argeş).
Potrivit acestor legende, trei ciobani au ajuns cu oile pe stânca în care se află astăzi mânăstirea. Înnoptând în aceste locuri, au avut toţi trei acelaşi vis: în dangăt de clopot, fiecăruia dintre ei i s-a arătat un înger care i-a spus că în acea stâncă se află o icoană zugrăvită după chipul adevărat al Maicii Domnului. Dimineaţa, trezindu-se, şi-au spus unul altuia visul avut, s-au înfricoşat şi au hotărât să se mute pe un versant alăturat. Visul s-a repetat în noaptea următoare, iar în a treia noapte li s-a arătat chiar Maica Domnului, care i-a dus la o stâncă anume şi le-a arătat intrarea în grotă, spunându-le să facă un locaş de închinare acolo unde vor găsi icoana. Hramurile alese de ei au fost al Intrării în Biserică a Sfintei Fecioare Maria (21 noiembrie) şi al Izvorului Tămăduirii (în prima vineri de după Sf. Paşti). Se crede că tot atunci le-a spus Maica Domnului ca numărul vieţuitorilor din mânăstirea ce se va întemeia aici să fie întotdeauna 33 (anii trăiţi de Mântuitorul Iisus pe pământ).
Icoana despre care se spune că a fost găsită în stâncă de cei trei ciobani se pare că este una dintre cele mai vechi din toată creştinătatea. Se crede că este una dintre cele 12 icoane pictate de Sf. Apostol şi Evanghelist Luca la dorinţa Maicii Domnului, care le-a destinat celor 12 Apostoli ce urmau să plece la propovăduirea Evangheliei. Pe aceste locuri, icoana a fost adusă de Sf. Apostol Andrei, care a propovăduit în Dobrogea şi a plecat apoi spre Dacia Superioară, făcând popas lângă un templu păgânesc, închinat zeului Zamolxes. Apostolul Andrei, care crezuse că în grotă trăieşte un slujitor al zeului, pe care-l va creştina, nu găseşte pe nimeni în grotă şi s-ar fi adresat celor cu care călătorea: Nemo est (Nu este nimeni), de unde numele Nămăieşti. Apostolul a coborât în grotă şi a lăsat icoana în partea de nord, aproximativ pe acelaşi loc în care se află acum în biserica mânăstirii.
În 1798, icoana a fost ferecată în argint de Enache Postelnicul, iar în 1913 soţia unui general din armata română a pus să i se facă o ramă de argint.
În timpul primului război mondial  biserica, stăreţia şi o parte din chilii au luat foc din cauza bombelor căzute în zonă.
Sergentul Ion Mustaţă a fost acela care a salvat icoana Maicii Domnului, împreună cu puţine cărţi şi odoare bisericeşti. A mărturisit mai târziu că s-a trudit o noapte întreagă să stingă focul, dar spre dimineaţă, flăcările s-au stins dintr-o dată când au ajuns lângă icoană.
Pelerinaj binecuvântat!
Părintele Vasile Cristian

Hram:  Adormirea maicii Domnului,Izvorul Tămăduirii, Sfinţii Martiri Brâncoveni

Localizare:  Comuna Sâmbăta de Sus, Judeţul Braşov

Foto: Da

Pentru a intări şi a salva Ortodoxia  de noul pericol al catolicizarii, apărut în 1683  prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor , domnitorul Constantin Brâncoveanu  în 1696 a ctitorit  la Sâmbata de Sus o mănăstire ortodoxă, pentru a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Persecuţiile religioase ale stăpânirii austro-ungare au facut mii de victime printre români. Schimbarea credinţei strămoşesti a românilor ar fi condus uşor la pierderea identităţii lor naţionale. Românii ortodocşi au incercat să reziste, fiind ajutati in primul rând, de bisericile şi manastirile lor. Din aceasta cauza a inceput calvarul distrugerii manastirilor si bisericilor din Transilvania. Mai mult de 150 de manastiri au fost distruse de generalul vienez Bukow. Multa vreme administraţia austro-ungară nu s-a atins de Mănăstirea Brâncoveanu.
Dupa decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu de către turci, în anul 1714, Curtea din Viena  la cererea administraţiei catolice, a trimis pe generalul Preiss, care a dărâmat mănăstirea brâncovenilor..
După dărâmarea mănăstirii în 1785, palatul brâncovenesc din Sâmbăta de Sus, aflat la 10 kilometri  a fost locuit vremelnic de urmaşi ai familiei Brâncoveanu. Aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreuna cu ruinele şi toata incinta  de la Sâmbata de Sus.
Cinstea de a deveni al doilea ctitor  i-a revenit Mitropolitului  Nicolae Balan, care a inceput restaurarea bisericii in anul 1926. Mitropolitul Nicolae Balan a păstrat in interiorul bisericii pictura veche; arhitectura bisericii manastirii se incadreaza intru totul in stilul brancovenesc, stil aparut la sfarsitul sec. al XVII-lea şi inceputul sec. al XVIII-lea in Ţara Românească.
Între  anii 1976-1977 s-a imprejmuit suprafaţa aflată  în proprietatea mănăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată  in lemn de stejar şi s-a incheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc  decorat cu picturi neobizantine.
Al treilea ctitor al Mănastirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus este Î.P.S. Dr. Antonie Plamadeala, ales in anul 1982 Arhiepiscop al Sibiului, Mitropolit al Transilvaniei, Crisanei si Maramuresului.
Î.P.S. Antonie a rezidit din temelie incinta, lucrare începută in anul 1985. Sub atenta Sa indrumare s-au făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura de la vechea biserică brâncovenească.
Împrejurul ei s-a ridicat din temelii incinta în stil brâncovenesc, în forma de patrulater, potrivit tradiţiei ortodoxe românesti, compusă din două corpuri masive de clădiri cu două nivele – unul spre nord şi altul spre sud; trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinta in exterior şi interior.
Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde între altele, la parter, o trapeză  incăpătoare, bucatarie şi chilii, la etaj, casă brancovenească, o mare bibliotecă, un arhondaric, iar la mansarda muzeul unde sunt expuse icoane vechi pe sticla şi lemn şi obiecte de patrimoniu colecţionate de Î.P.S. Antonie, toate aceste spaţii mărturisind intenţia de a face din Mănăstirea Brâncoveanu un centru de spiritualitate ortodoxă  şi de cultură romaneasca.
Ca  recunoastere a meritelor şi suferintelor domnitorului martir, ctitor şi al Mănăstirii de la Sâmbata de Sus, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai sai, Constantin, Ştefan, Radu , Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, au fost canonizaţi la 21 iulie 1992 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar sărbatorirea lor înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de “Sfinţii Martiri Brâncoveni” se face in 16 august.
Dupa 208 ani de la dărâmarea ei în anul 1785, Mănăstirea Brâncoveanu a reânviat in ziua de duminică, 15 august 1993, când s-a sfintit noua biserica  ce poartă hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi întregul aşezământ.
Slujba  de Sfintire  a fost savarsita de către Sanctitatea Sa Bartolomeos I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, Patriarh Ecumenic, de catre Preafericitul Părinte Teoctist  Patriarh al României, de către Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului  împreună cu un ales sobor de ierarhi, preoţi si diaconi.

Pelerinaj binecuvântat
Părintele  Vasile  Cristian

Hram: Înălţarea Sfintei Cruci
Localizare : Strada Eroilor ,nr. 3, Aiud , Judeţul Alba
Foto : Da
La poalele” Râpei Robilor „ cu sprijinul financiar al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici s-a ridicat  între anii 1992-1994   o biserică mausoleu în memoria martirilor trecuţi prin închisorile comuniste şi în  special prin Aiud. Locaşul a fost sfinţit în 1999 de Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania.Interiorul surprinde prin înălţimea de 4 metri la intrare care ajunge până la 12 metri  la Sfântul Altar prin coborârea marcată  de 24 de trepte.
Pereţii sunt placaţi  cu plăci de marmură pe care  sunt inscrise numele celor care au pătimit în temniţele comuniste . La exterior,pe acoperişul plat se înalţă 7 perechi de cruci peste care se sprijină  orizontal o altă cruce de mari dimensiuni.
În viziune arhitectului,acestea simbolizează Crucea Neamului susţinută de jertfa martirilor iar cele 2 goluri din braţele crucii mari reprezintă ochii Poporului implorând Divinitatea.
La stăruinţa Preacuviosului Părinte Iustin  Pârvu stareţul Sfintei Mănăstiri Petru Vodă  în anul 2005 s-a înfiinţat  Schitul Aiud aflat  sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Alba Iulia.
“Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am făcut din voi icoane,
şi vă purtăm pe frunţi cununi.”

Într-o perioadă de înflorire a cnezatului de pe valea Arieşului, la 1429, pe această străveche vatră monahală s-a ridicat biserica de lemn a Mănăstirii Lupşa, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, cunoscută drept ctitorie a cnejilor Cândea din Lupşa. După rânduiala creştin-ortodoxă, în jurul acestei bisericii s-a consolidat apoi obştea monahală.
În anul 1694, cu prilejul primei restaurări cunoscute a edificiului, a avut loc supraînălţarea pereţilor şi înlăturarea bolţii semicilindrice în favoarea unui tavan casetat, de factură renascentistă. Deasupra Sfintei Mese a fost consemnat atunci anul restaurării, cu caractere chirilice, aceasta fiind şi prima atestare documentară a edificiului ecleziastic.

După ce a fost înscrisă pe lista mănăstirilor care urmau a fi dărâmate de către generalul austriac  Bukow, la 9 octombrie 1762 biserica a fost declarată „per antivquua…”, de către episcopul unit Petru Pavel Aron. La rugămintea acestuia, lăcaşul de cult a fost cruţat, urmând să fie predat uniţilor.
Conscripţia episcopului Rednic, din 17 mai 1769, arată că în mănăstire se aflau la acea vreme egumenul Pahomie şi ieromonahul Silvestru. Asemeni celorlalţi călugări, aceştia erau şi dascăli, folosind Ceaslovul, Psaltirea şi Sfânta Scriptură, în unica şcoală din regiune şi una dintre primele şcoli româneşti din Transilvania. Această şcoală  a funcţionat în tinda mănăstirii până în anul 1848, când a fost mutată în sat, pentru a uşura copiilor deplasarea.
La 1865, pereţii au fost tencuiţi, iar ancadramentele originale ale intrărilor au fost înlocuite.

În urma Reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1948, biserica de lemn a trecut în administraţia parohiei ortodoxe.
Pentru a salva edificiul din starea de ruină, între anii 1975-1978 s-au efectuat aici importante lucrări de restaurare.
Cu ocazia resfinţirii  de către, Preasfinţitul Emilian Birdaş, episcop de Alba Iulia, la 14 septembrie 1980, biserica  a primit şi hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”.
În anul 1991 s-a aprobat redeschiderea mănăstirii, a cărei conducere a fost încredinţată succesiv preotului Vasile Chirali, protosinghelului Ghelasie Ţepeş şi protosinghelului Melhisedec Ungureanu.
De atunci, râvna şi osteneala monahilor lupşeni au redat  aşezământului  dimensiunea cuvenită ,biserica  fiind  restaurată şi apoi  pictată în fresco  de către Nicolae Sava din Bucureşti.

Pr. Vasile Cristian
Pelerinaj binecuvântat!